Aventuri cu
Manina

Sa spui despre Cairo ca este aglomerat, galagios sau murdar inseamna sa ai un slab simt al observatiei. Din moment ce aici se afla 25 milioane locuitori si aproximativ 2 milioane de masini pe sosele, aglomeratia si poluarea sunt cel putin de asteptat, desi niciun ghid turistic nu te poate pregati pentru impactul pe care il are orasul asupra ta.

Drumul cu taxiul de la aeroport in centrul orasului a fost ca o cursa cu caruselul. La sfarsit ma bucuram ca inca mai traiesc. Soferii cer preturi obraznice si am fost avertizata sa iau un taxi alb cu albastru, pentru ca ele merg pe ceas, dar nu-i adevarat. Probabil ceasurile taximetrelor au rol decorativ in Egipt, pentru ca niciodata nu am vazut unul pornit.

Alta problema este traversarea strazilor. Am fost norocoasa sa am o prietena care mi-a aratat orasul, si soferul ei ne-a ajutat sa trecem strada mergand cu noi in mijlocul drumului si tinand bratele intinse, sa arate ca traversam. In lipsa trecerilor de pietoni singura solutie e sa treci cu localnicii sau sa semnalizezi cu bratele. Indicatiile de acest fel sunt unelte de supravietuire in haosul din Cairo.

Am vazut o panorama a orasului de la Citadela lui Salah Al-Din, o moschee plasata pe un deal, in mijlocul orasului. Privelistea nu avea adancime prea mare din cauza poluarii. La asta se mai adauga furtunile de nisip din desert care imbacsesc si mai mult aerul. Moscheea e vizitata de o gramada de turisti si copii localnici, adusi cu scoala. Copiii erau mai galagiosi decat traficul de pe strazi, asa ca vizita a fost ametitoare. Cei mici isi exerseaza engleza si te intreaba de unde esti si cum te cheama, apoi pufnesc in rasete contagioase. Sunt inofensivi insa, daca suporti nivelul zgomotului.

O moschee mult mai linistita si impresionanta este cea a Sultanului Hassan. E o oaza de liniste si racoare intr-un Cairo dens pana la sufocare. Peretii din piatra sunt inalti si racorosi. Decoratiunile sunt de o bogatie surprinzatoare, iar caligrafia versetelor din Coran se intinde ca o friza printre elementele abstracte. Cat am stat acolo imamul a chemat la rugaciune credinciosii.

Rugaciunea se face de 5 ori pe zi, la ore exacte, si are o ceremonie minutioasa. In centrul moscheei  se face curatirea ritualica. Cei veniti la rugaciune isi spala fata, mainile pana la coate si picioarele pana la genunchi. Apoi ingenuncheaza in spatele imamului, pe covorul cu desene ce marcheaza pozitia fiecaruia. Picioarele lor trebuie sa se atinga in timpul rugaciunii. Femeile stau in alta zona,  iar daca moscheea nu are spatii speciale pentru ele se aseaza in ultimul rand, ca sa nu se aplece cu spatele la barbati, sa ii scuteasca de orice tentatie.  Daca nu reusesti sa faci rugaciunea la ora exacta poti sa o faci mai devreme sau mai tarziu, numai sa nu treaca numarul de ore pentru care ea este valabila. Ca la tratamentul cu antibiotice.

Langa moscheea Sultanului Hassan este si moscheea Al Rifa’I. Unii zic ca ar fi mai frumoasa, dar tine de gustul fiecaruia. Aici am vazut ca nici monumentele religioase nu sunt ferite de kitsch, daca industria turistica o cere. Flori de plastic decorau mormantul din interior si luminite care sclipeau ca la bradul de craciun.

Dupa monumentele religioase, indeletniciri ceva mai lumesti. Am mers intr-o piata ca sa mancam si pentru asta au fost necesare alte negocieri, ca pentru toate serviciile. Terasele din zonele frecventate de turisti au cel mai agresiv marketing. Chelnerii stau cu meniurile in brate, in mijlocul strazii, si acosteaza turistii. Nu numai ca te iau de brat sa te duca la unul din restaurante, dar se aduna si mai multi ca sa fie mai convingatori. Niciodata nu o sa platesti ce scrie in meniu. Chiar daca obtii o reducere pentru un fel de mancare, o sa-ti aduca la masa apa, sos de tahina diluat de nu-l mai recunosti, salate anemice si lipie. Toate astea costa mai mult decat meniul negociat. Asa ca e mai bine sa refuzi tot ce se aduce la masa in plus, daca nu vrei sa platesti pentru asta.

Cu forte proaspete si speranta ca nu am contractat prea multi microbi locali, m-am aventurat in bazarul Khan el-Khalili. E aglomerat, colorat si exotic, plin de arome vag familiare si altele necunoscute. Daca ocolesti marfurile tipatoare, costumele pentru dansul din buric si camasile facute in China, poti gasi si produse mai autentice, bijuterii din argint sau esarfe, condimente, uleiuri sau shisha. Preturile pot scadea cu 50 % sau mai mult, si faci cumparaturi destul de ieftin daca ai energia sa te targuiesti. Singura grija e cum transporti atatea suveniruri cu avionul, si cate shisha poti pune in bagajul de cala fara sa se sparga.
O mica pauza in Cafeneaua oglinzilor iti da ocazia sa te relaxezi un moment, sa bei o cafea sau o limonada rece in compania localnicilor.
Traficul aglomerat a facut imposibila vizita la piramide si ne-am lansat intr-o cursa de o ora catre aeroport. Pentru ca ghidul care trebuia sa ne informeze despre zborul catre Sharm El Shiekh nu stia engleza prea bine si confunda cifrele, am ajuns la terminalul gresit. De acolo ne-a trimis catre alt terminal, apoi la primul, si in sfarsit la al treilea. A mai ramas doar timpul sa ne intalnim cu el ca sa aflam ca imbarcarea s-a terminat deja si nu mai poate face nimic pentru noi. Am petrecut o noapte in aeroportul din Cairo pana la urmatorul avion de la 5 dimineata, cu  doua lectii invatate despre Egipt: sa nu ai incredere intr-un ghid care nu stie sa numere in engleza macar pana la 3 si sa ai la tine haine mai groase pentru cazul in care petreci timp in aeroportul cu aer conditionat.

Partea proasta cu excursiile in zona este ca plecarea se face pe la 5 dimineata, asa ca esti destul de amortit toata ziua incat sa dormi cate o ora in avion sau autocar, si sa te lasi in voia ghidului care te duce prin toate magazinele de unde ai putea cumpara suveniruri. Pachetele turistice sunt adaptate pentru vizitatorii rusi ce abunda in zona si ar cumpara orice, asa ca pe langa vizita la temple sau piramide sunt incluse tururi la magazine cu uleiuri, parfumuri, papirus si alabastru.
In Luxor esti surprins de culoare si saracie. O femeie isi punea painea sa se usuce la soare, pe farfurii asezate in praful soselei. Am vazut macelarii cat o debara unde localnicii transau capre in pragul usii, in roiuri de muste, si nu pareau sa aiba combine frigorifice in dotare.

Luxorul traieste din turism si toata populatia e implicata in circuit. La toalete sunt tineri care iti rup hartia ca sa te usuci pe maini si sa iti ceara un bacsis, copiii se tin de tine sa-ti vanda suveniruri, pensionarii din zona se planteaza pe langa monumente si se ofera sa te conduca in vreo camera unde teoretic nu ai acces, pentru cateva lire egiptene. Aici e o concurenta cu gardienii care pazesc aceste zone interzise si te-ar conduce ei pentru aceleasi lire. E un semn de alarma de cate ori cineva te intreaba de unde esti, pentru ca intentia nu este sa-si exerseze engleza, ci sa-si merite bacsisul. Trebuie sa le dai ceva si daca vrei sa-i fotografiezi.

Monumentele din Luxor merita hartuiala localnicilor. Templul Karnak s-a mentinut remarcabil pentru varsta lui de aproape 4000 de ani, se pot vedea si culorile originale in anumite zone, iar munca de restaurare continua.

Nu se poate descrie senzatia pe care o ai explorand templul plin de basoreliefuri si hieroglife; e ceva ce trebuie experimentat la fata locului.
Am revenit la lucruri mai lumesti cand ne-au dus la “fabrica de parfumuri”. Parea interesant sa vezi asa ceva, mai ales ca parfumurile pareau sa fie naturale, extrase in mod traditional. E vorba de fapt de un magazin plin de oglinzi si sticlute, pictat in mult auriu, unde se vand niste esente din santal, menta, lotus, mosc, sau niste parfumuri “naturale” care imita arome celebre. Vanzatorul ne intreba ce parfum folosim pentru ca au si ei cu siguranta varianta egipteana pentru Calvin Klein, Dior, sau alte marci de notorietate. Si daca iei 4 sticlute de parfum primesti una gratuit. Sumele de la care pornesti sunt uriase, iar obiceiul este sa negociezi strans ca sa devina rezonabile. Nici vanzatorii nu se asteapta sa primeasca primul pret si e o traditie sa duci tratative, sa simulezi ca pleci fara sa cumperi, si numai atunci iti lasa la o suma de vreo doua ori mai mare decat costa de fapt. Se practica trei preturi diferite in Egipt: unul pentru localnici, altul pentru ghizi, si unul pentru turisti.

Din punctul de vedere al ghidului, cei mai dificili turisti sunt rusii si germanii. La rusi ma asteptam si eu, din ce am observat. Cumpara orice, mananca mult, se orienteaza greu si tot timpul au nevoie de ceva. Pentru localnici turistii ideali sunt suedezii: nu negociaza deloc. Platesc pretul spus de vanzator, si de multe ori acesta e chiar jenat ca cineva da sume incredibile pe produse fara valoare.
Dupa ore de motaiala in autocar am mai vazut templul reginei Hatshepsut – un monument incredibil plasat la baza unei zone muntoase -, Valea Regilor – morminte la care ajungi prin tuneluri cu aer fierbinte ca-n iad, decorate in intregime cu desene si reliefuri – templul din Luxor – ruine egiptene, baza unei bazilici crestine, o moschee construita deasupra si capela adaugata dupa invazia lui Alexandru cel Mare, totul la un loc.

E impresionant ce lucruri frumoase s-au facut in numele religiei, pe langa razboaiele sfinte si hranitul leilor cu crestini.

Excursia nu ar fi fost completa fara magazinul de papirus pictat in mod ingrozitor cu motive egiptene, pline de sclipici. Dar macar am vazut o demonstratie cu procesul de fabricare al papirusului si am invatat sa deosebesc produsul original de cel falsificat din coaja de banana si trestie de zahar, vandut pe strazi peste tot unde ar putea fi turisti.

Se mai falsifica sculpturi de alabastru facute din ghips si vopsite in negru. Partea interesanta e ca alabastrul nu se gaseste in culoarea neagra, si daca il lovesti putin nu se ciobeste sa arate praful alb de sub vopsea.

Ne-au mai plimbat pe Nil iar experienta nu mi-a spus nimic, in afara de cat de saracacios este Egiptul, cat de cald si populat, si cat de rezistenti la germeni sunt localnicii. Unii se spala in Nil fara nicio rezerva, desi turistii sunt instruiti la sosire sa nu foloseasca apa de la robinet nici pentru spalatul pe dinti.

… a fost odata ca niciodata un sat la malul Marii Rosii, in Egipt, cu iesire la Naama Bay. Si pentru ca fauna marina era spectaculoasa aici, iar egiptenii sunt bucurosi de vizitatori cu euro sau dolari, a venit un turist sa faca scuba diving. Si pentru ca un turist nu face o statiune turistica, a mai venit inca unul. Dupa ce potentialul zonei a devenit notoriu, au construit hoteluri de 4 si 5 stele cu vedere la Marea Rosie sau cu “garden view”, adica ferestre catre terenul desertic plin de roci prafuite, unde se tot construieste ceva.

Acesta este noul Sharm El Sheikh, un complex de hoteluri, o piata cu baruri, cluburi si magazine cu “produse traditionale” de un kitsch incredibil. Am avut norocul sa ocup o camera cu vedere la mare, pentru o suma deloc neglijabila in plus fata de pretul standard pe camera.

Hotelul Savoy are 5 stele in pliante, dar in limbajul european ar fi vreo 3 si jumatate, poate 4 vinerea. Asta nu inseamna ca ma plang, ci doar ca standardele de calitate egiptene sunt, sa zicem, diferite. Dar locatia este destul de exotica incat sa iti distraga atentia de la personalul care se uita dupa rusoaicele dragute sub 30 de ani si comenteaza in limba lor, sau de la mesele nu foarte curate din restaurant, ori taximetristii care ti-ar lua banii cu mana lor din buzunar daca ar putea.

La malul marii sunt vaporase care asteapta sa te duca in croaziera, scufundari, ori parasailing. Plaja e amenajata cu tot ce iti trebuie sau nu: umbrele uriase de bambus, baruri cu chelneri care vorbesc rusa si se numesc aproape in exclusivitate Mohamed, personal antrenat care te invata belly dancing dimineata, centru de scufundari, parc de distractii pentru copii de unde se aud cai nechezand si pontoane pe unde cobori sa admiri pestii colorati ca esarfele traditionale egiptene tesute in China.

Hotelul e construit in terase, cu piscine pe 3 nivele, vile multicolore, cascade si statuete kitsch cu copii si toate animalele pamantului. Muzica in surdina te acompaniaza la masa, la piscina, la bar, iar in camera poti sa pornesti sonorul televizorului si in baie. Operatorii agentiilor turistice sau localnici intreprinzatori te abordeaza chiar pe marginea piscinei pentru excursii in zona.

Asa am ajuns sa ma dau cu submarinul la Ras Mohammed, o rezervatie naturala cu una din cele mai bogate faune din Marea Rosie. Desi pliantele si ghidul vorbeau de submarin, e de fapt un batiscaf, un vaporas cu geamuri imense in partea de jos, de unde explorezi fundul marii in siguranta, ca la acvariu. Pe langa pesti se plimba pe acolo si turisti care fac scufundari cu personal antrenat.

Practic turistul cu tub de oxigen in spate nu trebuie decat sa faca poze cu camera subacvatica, pentru ca instructorul il tine de tub ca pe un copil in piscina si ii regleaza presiunea cand este nevoie.

Soarele arde cu tarie aici, aerul e fierbine si uscat, noroc ca se insereaza la ora 4 si ceva, asa ca ai timp sa respiri putin pana la masa de seara. Meniul e international si ai crede ca macar in seara egipteana este ceva preparat traditional, dar totul este pregatit pentru gusturile turistilor. Totul este gustos, dar ai mai multe sanse sa gasesti retete italiene, rusesti sau libaneze, decat egiptene. Sunt curmale proaspete la orice ora, guava la masa de pranz si seara, dar daca ceri un fresh de fructe ai de ales intre capsuni si mango, fiecare din ele venit de la bidon, proaspat de cateva zile si imbogatit cu zahar. Am facut o pasiune pentru cafeaua turceasca (cafea cu cardamom) pe care stiu sa o prepare toti barmanii, desi bautura traditionala egipteana e ceaiul.

Statiunea se prezinta in cea mai buna lumina noaptea. Totul e iluminat, piscinele stralucesc albastru si briza marii amesteca arome exotice, susurul piscinelor care se alimenteaza si muzica live cantata de doua chinezoaice la restaurantul italienesc din piateta.

Poate suna ca numele unei picturi suprarealiste, dar azi dimineata am avut parte de un drum foarte interesant spre serviciu cu pompierul taximetrist.

Ii spun destinatia si pornim pe ruta indicata.

Taximetristul: Ce liber e drumul azi. Ieri nu am iesit cu masina. Cand am plecat de la serviciu era asa aglomerat…
Eu: Mai aveti un job in afara de asta?
Taximetristul: Da, sunt pompier.

Si se uita in retrovizoare sa vada ce impresie imi face.

Eu sunt sincer suprinsa pentru ca nu am mai stat de vorba cu un pompier si modul cum mi-i imaginam eu erau ca aproape ca in filmele americane sau ca in fanteziile descrise in Cosmopolitan: musculosi, cu pieptul epilat si bronz artificial, trecuti prin foc si para. Pompierul meu era ceva mai rubicond, cu obraz de om bine hranit, odihnit si mai degraba jovial.
Eu: A, pompier?! Si cum va descurcati cu doua joburi?
Pompierul: E bine cand nu avem alarma. E program 24 cu 72. Ieri am dormit, m-am odihnit. Avem masa de biliard, bucatarie, dusuri, sala de forta, televizor, DVD. Asa ca am dormit, am jucat biliard cu colegii. Nu sunt din Bucuresti dar am garsoniera la Progresul si chiria mi-o deconteaza. Si la munca e mai bine ca acasa. Poate pentru ca sunt singur. Si pentru ca am timpul asta liber m-a invatat un coleg “Ma, ia masina si fa taxi”. Si am luat masina asta.
Eu: Si merge?
Pompierul: Merge. Ies banii de buzunar. Chiria o deconteaza de la seriviciu, salariul e intreg, si banii astia, asa de mancare, bautura. De cand sunt in Bucuresti nu am fost intr-un club. Ca asa, cu colegii de serviciu, aia stiu ca sunt singur si zic “da, ma, si tu, o bere”. Da asa, sa fac cinste la toata lumea… Si acum ca am luat banii pentru chirie pe ultimele luni, au inceput sa sune telefoanele. Un coleg zice ca are o verisoara care vine in Bucuresti, si sa-mi faca cunostinta.
Eu: Pai strica?
Pompierul, zambind larg: Nu strica. Daca ar veni numai verisoara…
Eu: Si nu e meserie periculoasa? Ca in filme vezi pompierii la incendii cu masti de gaz, mai cad grinzi in flacari pe ei…
Pompierul: Este, asa e. Avem masti de gaze. Si la incendiul de la Rin (n.a.: hotel din capitala, pe soseaua Vitan Barzesti) am fost cu un coleg si l-am impins la o parte cand a cazut o grinda. Ar fi cazut drept pe el.
Eu: Si faceti antrenamente?
Pompierul: Da. O data la sase luni.

Pentru ca ieri a fost zi de vot, vine vorba si de asta.

Eu: Si aveti uniforme speciale? Din alea ignifuge?
Pompierul: Aaa, nu, … avem uniforme normale. Si avem si de parada. Seamana cu ale politistilor.
Eu: Si unde aveti ocazia sa le purtati pe alea de parada?
Pompierul: Ieri am pus uniforma de parada si am fost la votare.
Eu: Cum? Ati votat in uniforma de parada?
Pompierul: Pai da. Am stat la sectia de votare si am votat asa.
Eu: Aaaa, ati fost de serviciu la sectie.
Pompierul: Da, am purtat-o ieri, o mai port de Ziua Pompierului…

Nu ai cum sa vorbesti cu soferii si sa nu vina vorba de Bucuresti si algomeratia de aici.

Pompierul: Abia astept sa plec din Bucurestiul asta.
Eu: Nu va place Bucurestiul?
Pompierul: Ba imi place Bucurestiul. Vreau sa imi iau si apartament aici. Dar asa, de sarbatori, sa plec cateva zile. Poate la munte, ca sunt din Predeal. Ai mei au o casa pe care o inchiriaza, o pensiune. Si sa vad ce fac de Revelion. Ca fara familie… Dumneavoastra ce varsta aveti?

Ii zic.

Pompierul: Si nu aveti familie?
Eu: Nu a mea.
Pompierul: Pai cum? Nu vreti sa aveti familia dumeavoastra?
Eu: As putea sa va intreb acelasi lucru.
Pompierul: A, eu… Pai acum asa stau lucrurile. Ca toata lumea e dupa interes. Vrei sa faci ceva cu cineva si se uita la bani. Am avut o prietena si ii dadeam bani. I-am platit si scoala de soferi.

Am ajuns la adresa, schimb banii sa dau marunt, si soferul, mai putin interesat de costul cursei, zice: “Nu imi lasati un numar de telefon?”

Nu am lasat, dar din cauza surprizei i-am intins mana cu banii gresiti, asa ca in loc sa ii las costul cursei, am lasat restul care imi ramanea mie de la 50 de ron. Tot el a fost mai castigat pana la urma. Nu are noroc in dragoste, dar are la bani.

Eu: Mergem pe Sincai, Bulevardul Unirii, Piata Alba Iulia, Mihai Bravu
Soferita: Sigur.

Din castile walkman-ului ei se aude insinuant “Tiganiiiiii, tiganiiiiii…”, in locul casetofonului e doar un spatiu gol, cu fire rupte, iar de cheile din contact atarna un breloc cu poza a doi baietei.

Soferita: Deci acum o luam inainte?
Eu: Da. Mergem pe Sincai.
Soferita: Asta e, sunt pe taxi de putin timp, si nu stiu inca toate strazile.
Eu: Nu-i nimic.

Suntem langa parcul Tineretului si ea semnalizeaza stanga, la stop.

Eu: Mergem inainte.
Soferita: Aaaa, si eu o luam stanga. Pai nu incolo e Sincai si B-dul Unirii?
Eu: Nu, inainte… Si asa, sunteti de putin timp pe taxi.
Soferita: Da, de trei saptamanani. Am ramas fara slujba, si ce sa-i faci; cu doi copii. Am incercat la restaurant, la bucatarie, dar nu merge bine. Nici asa nu e mare lucru, dar aveam permis, si am mai facut scoala odata, alt examen. Si banii aia dati pe scoala, examenul, comisia, ca sa nu copiem. Ne-a instruit si la examen, cica sa avem tinuta, sa nu purtam aur. E unii soferi, lucreaza pe taxi nebarbieriti, nespalati. Masinile e murdare. Unii miros dimineata a alcool. Nu, nu bea dimineata. E aia care ramane de noaptea. Ne-a zis sa nu purtam aur, din cauza ca e drogati din aia. Uite, nu am cercei. Ei nu se gandeste ca ia viata unui om, ei vor sa faca suma respectiva. Si pe masina asta a fost un tigan. Era murdara, erau scaunele astea intr-un hal… Nu are statie ca asa a predat-o. Nu are casetofon, mai ascult la casti ca nu am rabdare sa citesc ziarul.
Eu: Si cum e pe taxi? Nu e stresant?
Soferita, cu pauze, ca sa fie atenta la drum:  Pai e. Dar imi mai zic clientii pe unde mergem, eu sa fiu atenta la condus. Soferii te mai vede ca esti femeie si nu te lasa. Da’ ce sa fac! Acum mergem inainte? Inainte, inainte, sau dreapta?
Eu: Inainte.
Soferita: Bine. Si acum unde suntem? A, asta e Decebal?

Pentru ca suntem la semafor scoate harta si cauta rondul Alba Iulia. Il caut si eu, peste umarul ei.

Soferita: Ia uite, aici era rondul. Si eu credeam ca e mai departe. Si acum unde mergem? A, asta la Muncii tot rond e. Da de ce e verde aici, inainte, si la stanga nu e?

Se blocasera masinile in rond, pentru cele care faceau la stanga aveau rosu la urmatorul semafor.

Eu: Pai ca sa treaca si cei care vor sa mearga inainte.
Soferita: Aaaa. Si acum inainte? Inainte, inainte?

Ajungem aproape de destinatie.

Soferita: Si cum fac sa ma intorc la Unirii? Ca am niste acte de depus la tribunal.