Aventuri cu
Manina

Eram sigura ca aceasta continuare a filmului “Elizabeth” din 1998 va fi doar un sequel mai slab, dar filmul e de proportii si sta in picioare fara referinta la prima parte. Grandoarea curtii britanice din “Golden Age“, complotul, razboiul, totul e bine realizat pe ecran, dar in centrul filmului sta Cate Blanchett cameleonica si plina de forta. Povestea e captivanta, desi o lectie de istorie usor romantata. Biografia e pusa in scena prin momente foarte picturale care mi-au amintit de Greenaway cu al sau “The Cook, the Thief, His Wife & Her Lover“, prin modul cum lumina si culoarea creeaza cadre pretioase pentru personaje. E fascinanta portretizarea lui Elizabeth prin costumele pe care le poarta si decorul in care se afla. Incepe cu rochia galbena pentru o Elizabeth detasata, ironica, detasata. Dupa intalnirea cu Sir Walter Raleigh, rochia albastra o arata entuziasta, cea mov nesigura si dezorientata, apoi verde pentru momentele de furie, invidie si pustiire. Scena tentativei de asasinat e construita din lumina generoasa a capelei in jurul femeii transfigurate, cu chipul pudrat temeinic, cu o claritate a privirii, si un gest de ofranda al mainii ca acela al icoanelor.

Cel care declanseaza sirul trairior ei interioare, Walter Raleigh, este un Clive Owen mult mai carismatic in rol de pirat cu camasile soioase, decat in rolurile de shooter neverosimile din ultima vreme.

Filmul poate fi urmarit la primul nivel ca redare istorica realista, fastuoasa si dramatica a epocii respective, cu complotul care dezvaluie intorsaturi de situatie, razboiul dintre Anglia si Spania aratat doar cat sa creeze un punct culminant al tensiunii. Infruntarea vaselor pe o mare agitata, starnita de furia Domnului, asa cum vede un Filip alui Spaniei religios si caricatural, e aratata in cateva momente sangeroase, cu flacari, membre amputate de expozii si un cal care sare de pe vas si inoata in apa plina de cadavre – cadru neasteptat de frumos. Filmul pacatuieste pe ici colo prin clisee cu cerul intunecat drept cadru al vaselor in flacari si al chipului razbunator si victorios al reginei.

Serenitatea ultimei scene, in care regina iarta pe tradatorul Raleigh care si-a intemeiat o familie cu favorita reginei vine cam neverosimil dupa toata tulburarea starnita. Copilul care imblanzeste privirea lui Elizabeth si replica “Sunt eu insami” amintesc de o reclama la Dove, dar filmul are destule momente prin care te simti rasplatit.

Am vazut “Persepolis” azi, la Cityplex. E reconfortant sa vezi un film special din cand in cand, iar filmul acesta de animatie prezinta o poveste complexa cu o prospetime a imaginii si un umor deosebite. Te prinzi ca e ceva deosebit de la generic, facut cu mare creativitate. Stilul imaginii are o plasticitate mai rara acum, in era 3D-ului.

Povestea traseaza doua paralele: evolutia fetitei Marjane in societatea iraniana, si transformarile sociale si politice de dupa caderea Sahului si instaurarea Republicii Islamice, razboiul in care a fost tarat Iranul de catre Irak si apoi consolidarea unor principii tiranice si umilitoare. De la visele copilariei si bucuria cu care descopera lumea, pana la claritatea cu care vede oamenii, tarele din sufletul lor si al sau, Marjane duce firul povestii printr-o istorie de familie ca un basm, si o evolutie personala epopeica.

Filmul de animatie lasa impresia ca nu se ia prea in serios, dar emotioneaza mult mai mult in acest fel. Sunt cateva momente de o candoare totala, de la obsesia fetei de a deveni Profet cand se face mare si de a se rade pe picioare, apoi modul cum descopera muzica americana la bisnitarii din coltul strazii si chiar cum glorifica eroii din familie pentru ca sunt comunisti. Subiectul este destul de dramatic, cu momente de realitate cruda, dar sugerate cu o discretie plina de tact, fara violente grafice gratuite.

Filmul mai ruleaza in Bucuresti in cadrul Festivalului Filmului Francez.